E momentul în care râzi cu dinții mov de vin și sufletul soare de el.

Când ți-s toate expresiile deja luate. Cum naiba?

E, cum îți place ție să spui, armonia celulelor, pentru că neclintită stau în fața ta.

Te-aș acoperi cu toată tinerețea. Știi? Tinerețea mea e bulletproof.

Cine are habar încotro? Tu ești boarding passul meu.

E lumea subiectului multiplu și-a saltelei duble.

Cât ți-e de surd dansul printre ciuperci, menestrele?

„cel îndrăgostit de viața în aer liber întâmpină dificultăți când dorește să se dedea la cea mai veche dintre crimele si distracțiile cunoscute.”

Sunt atâtea izbucniri și-atât de puține cuvinte. Nu vrei să nu ne mai cerem asta?

La ce bun cuvântul când își demască demagogul?

Îmi poți spune totul doar fiind.

Mai știi când m-ai lăsat pe plajă, cu spatele la mare și-ai plecat către alți dinți mov, neclintiți în fața ta?

Mi-am șters nisipul de pe coate și genunchii și te-am lăsat să te ridici.

Dar valurile tot s-au spart la mal, chiar și cu tine plecând.

Atunci le-am declarat tuturor râmbete. Pentru toți oamenii pe care i-am privit fără față retrași.

Menestrele? Le mai cânți, le mai reciți?

Mie mi se pare că nu te-aude cine trebuie.

Mie mi se pare că nu m-aude cine trebuie.

O să tac. Tu nu!

Anunțuri

Mind’s scent

02/02/2011


Nu. Așa îmi încep zilele de ceva vreme încoace. Zile scurte, cu mic dejun la ora 2 p.m și negru sub ochi. Cu aceeași lenjerie de pat ce nu mai miroase de mult a mine. Așternuturi îmbătate într-o cameră mahmură. Mă strivește starea asta și-s totuși pe partea bună a patului. Azi am scos tot din cameră și m-am pus pe mine lângă borcanul cu flori de câmp. Mă gâdilă enervant ideea să mai zăbovesc aici un pic, să-mi sprijin capul de perete și să-mi adresez întrebări retorice. De ce sunt atât de prostănac? Doided zicea că așa ne e nouă bine, mereu nemulțumite. It loads and stimulate us. Mai știți „Am spațiu în papuc pentru o lume?” Mi-am cumpărat bocanci cu două numere jumătate mai mari. Primesc lângă cele mai hidoase și strâmbe degete mici. O gașcă de arlechini bocănciți. Miroase-a ceară în camera domnișoarei „Iocsintaxă”.

Rămân lângă flori și n-o să-mbăt așternuturile altora.

Nu mă doare atât de tare începutul zilei, pe cât mă roade sfârșitul nopții.

C-boom!

25/08/2010


Mi-am lipit mâinile de tâmplă să nu văd decât înainte.Să miros a struguri cruzi și să mă concentrez cu limba scoasă.Să dau citate stâlcite și să cred că știu mai mult.Să-mi văd degetele de monstruleț și să le ascund sub pătură.Să mă enervez când mă tragi de-al doilea.Să păcătuiesc neîndrăznind.Propoziții doar cu subiect si predicat.Copertă roșie: „Napoleon pro și contra”.Hărți într-o singură culoare și fără legendă.Colaje turquoise.Accent „franțuz”.STOP.Dar am amorțit, mi-am șters tâmpla și m-am întors.M-am întors și văd doar înainte.

  • Și îmi doresc să mori de vorbă multă, fără să termini de zis cât de ușor ți-a fost cândva să taci.
  • Sunt masca pe care o porți când pierzi, îmbrațisând aceeași față când mi-o ceri.Nu realizezi cât sunt de egoistă și cât mă bucur când prin ochii tăi văd lumea, fără să simt că am greșit din nou, purtându-mă.
  • Veghează-asupra unui suflet plin de zâmbet și ia ce poți, ți-e totul cuvenit.A naibii scaun fără spate! Te sprijină și,  amorțit, o să mă lași c-un zâmbet fără suflet și-un spate fără lemn.
  • Eu sunt pervazul, iar tu perdeaua ce-mi ascunde praful. Cuprins între viermi nobili, de mătase, las orice mână să m-atingă și orice floare să m-apese. Pentru că știu cât de ușor te pot simți, la două uși deschise.
  • Imaginează-ți o pâine fără coajă, un trup fără cerșaf, un dinte fără gură, o geană fără ochi, o unghie fără deget, coșciug fără un mort. Reacții iminente la tot ce poți crea. O palmă fără urmă și-un plânset fără lacrimi.
  • Să nu citești nimic de nu te simți aici sau de ți-e greu  să te transpui. Poate nu scriu mereu de tine și bănuțul tău. Am mediul potrivit pentru o seară în care mă citesc. Și te invit. Sau te alung, deja venit.

…cei mai frumoşi cercei, Dumnezeul costumelor de baie şi o sumedenie de gânduri paşnice.Mă îndepărtez uşor şi ireversibil de 17-18, vârstă pe care totuşi o voi fake-ui chiar şi când prima cifră va fi 3.Acu e 2.Nimic nu e mai nou sau bun ca ieri, am exact aceleaşi şosete şi nici acum lumea nu promite nimic concret.Dar cu un zâmbet idiot şi naiv, mi-e mult mai bine.E frumos să ai 20 de ani şi 12 ore.Acum, izbiţi-mă, vă rog, de-un coş verde să-mi revin.Nu, n-o s-o faceţi.V-am spus că sunteţi mai buni?Şi Savoy a mai crescut parcă puţin.Îmi pare rău că îmi fac părinţii să se simtă bătrâni, dar încep şi ei să se prindă că e momentul să devină tuşieri în arbitrarea spinningul meu haotic.Monica..ai împlinit 20 nu 50.Da, ştiu.Deci nu sunt cu nimic mai responsabilă, serioasă, raţională, şi alte plicticoase virtuţi ca ieri.NU!Atunci dară, să ne rotişim împreună!!Încă mi se permite să fiu vulturul bleg din Cartoons, cea mai urâtă raţă evaaa’, cel mai ciumos(?) şobolan, cel mai ieftin filozof, cel mai naiv copil cu toată încrederea în toţi şi cel mai plângăcios frustrăţel.Hi hi.”Sunt tânăr, doamnă, tânăr, cu spatele frumos!”

Cu câte-un strop din fiecare emoţie de suflet tânăr, nu vă rog, vă ţâp în urechea mijlocie : nu trăiţi după standardele altora, dezbrăcaţi-vă de cuvintele lor.Mai trăiţi frumos puţin şi fără presiunea unui blank în faţă.You’re  missing the point.E blank pentru că poate deveni tot ce vreţi voi să devină.Coloraţi-l frumos!Trăiţi în spectrul culorilor saturate!(dacă finalul ăsta ar fi fost într-un film/piesă de teatru, acu ar fi trebuit să mor, aşa-i?Scuze public, nu-ţi satisfac nici acum aşteptările).Dar nu vă las aşa…Poftiţi de v-amuzaţi niţel.Aşa, că-mi sunteţi dragi!!

Vă îmbrăţişez cu mânuţele mele de 20 de ani!!!

Către duminici

27/03/2010


„Dear diary, I’m afraid I’m gravely ill. It is perhaps times like these that one reflects on things past. An article of clothing from when I was young. A green jacket. I walk with my father. A game we once played. Pretend we’re faeries. I’m a girl faerie. My name is Laura Lee. And you’re a boy faerie. Your name is Tita Lee. Pretend, when we’re faeries we fight each other, and I say „Stop hitting me I’ll die!” And you hit me again and I say, „Now I have to die.” And then you say, „But I’ll miss you.” And I say, „But I have to. And you’ll have to wait a million years to see me again. And I’ll be put in a box, and all I’ll need is a tiny glass of water and lots of tiny pieces of pizza and the box will have wings like an airplane.” And you’ll ask, „Where will it take you?” „Home.” I say.”

Nebun de negru

13/03/2010


Din categoria „lack of inspiration and posted homeworks”.

O casă fără stăpân ascunde multe.Sub un dulap masiv, greoi și vechi, făcut probabil după război, cu sertare scrijelite și oglinzi împăienjenite, așteaptă un nebun de negru.La fel de vechi, sculptat manual și poate gri de-atâta praf, nebunul se simte parte din dulap.Probabil pentru că și-a pierdut băscuța ce-l făcea nebun.Cea mică, neagră, pe vârful capului fixată.Nici corpul nu-i mai stă la fel.Este tocit, îmbatrânit și lacul i s-a șters în timp.Seamănă mult cu dulapul acum.Dar cine știe cum era altădată?Poate avea băscuța, dar n-o putea da jos.Pe-o tablă de sterjar, cu negru de cărbune hașurată, nebunul se-nfrunta cu albi.Acum susține un dulap ce în curând o să-l înghită și-o să-l facă model langă piciorul lateral din stânga.Și sub dulap, nu e doar el, suportând presiune.Un cub de lemn, în spate, lângă o insignă de veteran de război, își consumă liniștit uitarea.Pictat galben, cu șase litere pe fiecare față, alese fără nici o noimă, cubul numai animă acum pe nimeni.E pur și simplu o bucată de lemn colorată, prăfuită, ascunsă sub un dulap unde nimeni n-o s-o caute, într-o casă în care nimeni nu locuiește.E colțul ideal de moarte.O veșnică apăsare și tocire, sub un dulap prea mare să îi pese.Și, resemnat, nebunul își vede prăfuirea și corpul tot mai mic și gâtul tot mai scurt.Dureroasă transformare, umilitoare condiție, inutilă reacțiune și totuși încă o idee. De ce n-ar putea renunța la toată imaginea rece și sumbră pe care o formează, respectiv întregește?Pentru că nu are putere să facă nimic.E doar un detaliu dintr-un tablou de natură statică, pus cu grijă într-un subsol al unei galerii.Trecând de la analiza detaliilor la cea de ansamblu, nebunul de negru înțelese toată atmosfera și nimic numai părea acum sinistru, pentru că dezordinea era justificată.Nu era o casă uitată, ci un tablou fără stăpân.Pictorul murise de ceva vreme, judecând după data din dreapta jos, dată ce puncta apariția tabloului în variantă finisată.Trecuseră peste 40 de ani de la acea dată.Dar dacă autorul ar fi fost încă în viață?Ce stare poți atinge când îți întalnești Creatorul?Nebunul de negru se agăță de această idee și singura metodă prin care putea ajunge în locul unde totul începuse, era să treacă printr-un lung proces de vânzare-cumpărare.Peste un an, ușa subsolului se deschise.O doamnă înaltă, cu alură de franțuzoaică și cu o băscuță neagră, trasă pe-o parte, alese două tablouri din subsol.Un portret al unui om în vârstă și pe cel cu nebunul de negru.

Tranzacția a durat puțin și primul pas spre cunoaștere era făcut.Doamna cu băscuța era o femeie căsătorită ce locuia într-un conac moștenit de la tatăl ei.Casa arăta ca subsolul galeriei, dar ordonat.Pereții cu tabouri, așezate dupa stil sau subiectul pictat îi transformau casa într-o continuă expoziție.Soțul Anei, Robert era inginer în telecomunicații.Arta n-a însemnat niciodata la fel de mult cât și pentru Ana, dar îi tolera mereu pasiunile.Știa totuși că fiecare tablou în plus însemna mai puțin spațiu pentru el și schițele sale de proiecte.Din respect pentru soția sa, Robert își masca invidia în admirație de fiecare dată când Ana mai aducea un tablou.Până și biroul său a fost schimbat în expoziție de peisaje.Dar atât timp cât Robert nu dădea semne că-l deranjează, Ana aducea în continuare tablouri colecției proprii.Nebunul de negru și-a găsit loc în mansardă, lângă portretul omului în vârstă.Trebuia să treacă ceva timp până să afle cine îl deține și langă câte alte picturi trebuie sa stea pană își va întalni Creatorul.

Primele doua zile au trecut înspăimântător de greu.La fel și următoarea săptămână.Nebunul se resemnase ușor, iar ideea de a-și întâlni Creatorul îl motiva din ce în ce mai puțin.Până când, portretul omului bătrân hotărî să-l ajute și să-i povestească tot ce știe, și s-a dovedit a ști prea multe.

-Tu, ce sprijini partea sângă a dulapului, nebun de negru ești, așa-i?!

-Da.Sunt.Și?Ce folos?

-Ești stingherit de-un gând ce te „tocește„.Vorbește-mi, că multe-am ascultat.Te pot cumva poate-ajuta.

-Tu?Ești bătrân și multe ai uitat.

-Da.Dar știu cin’ te-a pictat.Nu ești bătrân când uiți, ci când începi să-ți amintești.Eram de față când Domn’ Petre își uda pensonul.Ești tânăr totuși.Eu tot de el am fost făcut.Privește-mă atent și uite cum arată!

-Tu ești portretul celui ce m-a creat?Ce știi de El?Unde mă aflu și cum pot sa-L întâlnesc?

-Răbdare.Acum ești în casa fiicei sale.Ana călătorește mult să recupereze toate tablourile tatălui său.Domn’ Petre e într-un azil.Tu ești ultimul său tablou.A orbit imediat după ultima expoziție de la galerie iar noi am rămas în subsol până ce Ana ne-a găsit.Petre n-a putut accepta faptul că n-o să-și mai vadă tablourile și a înnebunit.ACUM ești cel mai aproape de EL.Nu-ți amintești nimic din începuturi?

-Nu.Chiar nimic.M-am trezit sub un dulap prăfuit și nu știu ce să simt.Nebun sunt?Sau pion?

-Ești tot ce simți.Poți fi întreg, fără o mână și muzician fără auz.Poți fi o lebădă urâtă sau o superbă rață, un soare izbitor sau doar o ploaie rece.Ce simți că ești?

-Dar ce-a simțit Domn Petre?

-Asta chiar nu contează!El te-a creat și tu continui să exiști cum vrei.

-Sunt un nebun de negru!

-Vezi?N-a fost chiar greu.

În timp ce portretul Domnului Petre discuta cu nebunul de negru, Ana își făcea bagajele pentru încă o călătorie.Avea să recupereze 2 tablouri din casa unei familii nobile ce locuia în sudul țării.Avusese o ceartă cu Robert , ce susținea că numai este spațiu de nici măcar o pânză.Dar pentru Ana, tablourile tatălui său însemnau întreaga lui viață.Voia să le aibă pe toate.Așa că plecă.

Robert trânti zgomotos ușa biroului și rămase acolo pentru o vreme.Discuția cu Ana i-a dat de înțeles că tablourile vor fi mereu mai importante decât el.Apoi zâmbi bolnav și se culcă.Nebunul află că acestea după care se dusese Ana erau ultimile două tablouri ce întregeau colecția.Și se gândi apoi că totuși ar putea să simtă palma celui Creator.Rabdare, cum a spus portretul.Rabdare.

Dimineața următoare Robert lipsi trei ore de acasă.Când se întoarse, urcă direct în mansardă.Făcu focul în șemineu și liniștit sorbea un ceai.Plănuia a doua parte a răzbunării.Știa că ultimile două tablouri aduse de Ana erau cele care-au solicitat mult timp de căutare.Portretul știa ce-o să urmeze și-l anunță pe nebun.

-Micuțule, atât a fost, cenușa noastră va fi una și amintirea va fi ștearsă.

Nebunul de negru cedă și dulapul sub care era pierdu un picior de susținere.

Robert turnă pe ambele tablouri gaz și le arse pe rând.Primul a fost nebunul.Portretul îl privea.Extremele ardeau violent și cenușa se transforma în praf.De fapt acum înțelese totul.Praful de pe dulapul susținut de nebun nu era decât cenușa altor tablouri.Împartășind același sfârșit, fără a simți atingerea degetelor bătrâne ce le-au creat.

Când se întoarse Ana, Robert lipsea demult.Și un bilet făcu totul mai clar.Conacul fusese trecut ilegal pe numele lui Robert, apoi vândut.Lângă bilet, era într-o cutie cenușa ambelor tablouri.

Ana urlă fără să se audă, coborî în pivniță și luă chevaletul, culorile și pensulele tatălui său.Ieși în stradă și, plângând, începu să picteze conacul.


A te spăla pe dinţi e ca şi cum ai întreţine o prietenie.Analogii prematinale.Dacă nu te speli 4 zile,găseşti pe fugă un moment în care îţi răneşti conştiincios gingiile ,recuperând suprafeţe  considerabile de smalţ curat.Dacă te speli zilnic cu o pastă proastă, simţi că o faci aiurea şi fără rezultate vizibile,aşa că repeţi procesul de câte ori crezi.Dacă foloseşti o pastă de dinţi pretenţioasă, cu particule,cu mari promisiuni, dai oglinzii câte un rânjet satisfăcut de maxim 3 ori pe zi.Mai există cazuri în care crezi că pasta bună îşi face treaba 4 zile..şi când ajungi în baie,realizezi că aia bună s-a terminat,urmând o perioadă de tensiune musculară.Dacă pasta e atitudinea,periuţa e prietenul în sine.Dacă e flexibilă, e clar că va exista cooperare.Dacă are suprafaţa pentru curăţat limbă, n-o să fie genul de mop ce te aprobă mereu din hiperpolitețe,ci „Domnul contra-argument”.Dacă are parte cauciucată, înseamnă că domnul nostru amic nu s-a limitat la materia iniţial-oferită.Naylon,celuloză,gumă de mestecat.Nu dom’le,e cu update-uri.Dacă perii sunt rigizi, e clar,o să arăţi bine,dar o să doară ca dracu.Dar dacă sunt moi,o să fie oare pasta bună?Ziceam că o pastă bună ar trebui să rezolve problema..dar dacă peria e peste tot,numai pe coroană nu?O pui în dulapul de pastile şi-ţi aduci aminte de ea când o să doară prea tare rigiditatea noii perii.Şi,când o să te aştepţi mai puţin, te vei simți forțat sa apelezi și la o oarecare ață dentară.

Morala 1:Igiena dentară e la fel de necesară ca o prietenie.

Morala 2:Nu renunța niciodată la o periuță rigidă,timpul o face moale.

Morala 3:Pasta de dinți conteaza întotdeuna.

Morala 4:Ața dentară se bagă aiurea.Folosește scobitori.Sunt insignifiante.

Și pentru că trec printr-o perioadă de De-Phazz, Quantic, Quantic Soul orchestra, Kid Koala, Mr. Scruff și alte ordinării, o să pun până îmi trece astfel de compoziții ciocârlesciene.Enjoy.