E momentul în care râzi cu dinții mov de vin și sufletul soare de el.
Când ți-s toate expresiile deja luate. Cum naiba?
E, cum îți place ție să spui, armonia celulelor, pentru că neclintită stau în fața ta.
Te-aș acoperi cu toată tinerețea. Știi? Tinerețea mea e bulletproof.
Cine are habar încotro? Tu ești boarding passul meu.
E lumea subiectului multiplu și-a saltelei duble.
Cât ți-e de surd dansul printre ciuperci, menestrele?
„cel îndrăgostit de viața în aer liber întâmpină dificultăți când dorește să se dedea la cea mai veche dintre crimele si distracțiile cunoscute.”
Sunt atâtea izbucniri și-atât de puține cuvinte. Nu vrei să nu ne mai cerem asta?
La ce bun cuvântul când își demască demagogul?
Îmi poți spune totul doar fiind.
Mai știi când m-ai lăsat pe plajă, cu spatele la mare și-ai plecat către alți dinți mov, neclintiți în fața ta?
Mi-am șters nisipul de pe coate și genunchii și te-am lăsat să te ridici.
Dar valurile tot s-au spart la mal, chiar și cu tine plecând.
Atunci le-am declarat tuturor râmbete. Pentru toți oamenii pe care i-am privit fără față retrași.
Menestrele? Le mai cânți, le mai reciți?
Mie mi se pare că nu te-aude cine trebuie.
Mie mi se pare că nu m-aude cine trebuie.
O să tac. Tu nu!
